Dincolo de toate cuvintele grele sau mai putin digerabile, am incercat sa fiu cat se poate de transparenta intr-o situatie extrem de tensionata create de o a terta persoana pe care am avut bunul simt sa nu o scot la iveala si care, sincera sa fiu, m-a pus intr-o situatie si intr-o lumina extrem de neplacuta. Se stie, nu ma pricep foarte bine la ceea ce inseamna tehnica si nici ce presupune exact partea “ascunsa” a online-ului. E drept, am inlemnit cu ceva zile in urma, cand am vazut ca nici macar eu nu imi mai pot accesa blogul. Am luat legatura cu hostul unde se afla blogul meu si caruia ii achit pe an o suma de bani pentru ca acest “locusor” al meu sa existe si public…Si ce sa vezi, mi-a spus ca i-au crapat serverele mari care sunt nu stiu unde si ca din pacate nu va putea salva materialele scrise mai curand de acum o luna. Nu mi-a venit sa cred ca nici macar scuzele de rigoare nu le-am primit. Dar este mult prea putin important acest detaliu. Vreau doar sa scot in evidenta  faptul ca niciodata n-am incercat sa “ascund” sau sa sterg niciun comentariu si mai ales sa las pe altcineva sa faca asta, fie el si adminul acestui blog. Poate ca foarte multi dintre cei ce mai viziteaza acest loc, sau cei care au mai fost pe-aici si au renuntat, habar n-au ca acum aproape 4 ani, foarte multa lume ma ruga sa fac acest blog si sa scriu. Tot atatia, habar nu au ca nu am vrut sa fac asta in ruptul capului. Si sunt tentata sa spun si de ce…dar ma abtin. Am respectat intotdeauna ceea ce unii au decis sa imparta cu mine, fie chiar si ganduri urate, fie chiar si injuraturi, fie chiar si desconsideratii, la adresa mea, prin intermediul acestui loc. Am s-o fac in continuare, pentru simplul motiv ca fiecare dintre noi, inclusiv eu, avem si o latura in care parca nimic bun nu se mai leaga, sau avem “darul” de a arunca cu vorbe la nervi, sau cand ne consideram nedreptatiti…sau, sau…sau… E natural, e firesc! Dar cred ca totul are o limita. Ce n-am stiut insa niciodata este unde se afla aceasta limita. Cert este ca pentru fiecare , limita este alta. Si asta e natural. Si asta e firesc.

As mai vrea sa se stie ca este prima data cand imi pare extrem de rau ca am acceptat sa fac acest blog si astfel sa dau curs in continuare lenei mele patentate…Daca nu as fi avut acest locusor, mai mult ca sigur ca pana acum as fi reusit sa pun cap la cap gandurile mele si sa inchei prima mea carte, pe care mi-o doresc foarte mult. Iata cum am mai reusit sa pierd 4 ani din viata cartii mele, pe care sincer, n-as fi avut pretentia sa o impart in stanga si-n dreapta, dar macar mi-as fi indeplinit un vis  tinand-o in propria si umila mea biblioteca.

Poate reusisti, dragi prieteni, sa-mi dati un motiv serios sa inchid acest blog si sa-mi indeplinesc, in fine, visul.

Cu convingerea ca multi dintre voi stiti cu adevarat ce am vrut sa spun si evident, sunteti convinsi ca am fost foarte sincera, va multumesc pentru vizitele voastre aici si va asigur ca in spatele cuvintelor mele nu se ascunde nici ce-a mai mica urma de IPOCRIZIE!

Imi cer scuze pentru posturile care au disparut ca prin minune si mai ales pentru comenturile la posturile disparute. Din pacate, acum cateva zile, m-am trezit ca nu mai pot accesa blogul meu. Nu a tinut de mine faptul ca doar atat s-a mai putut recupera…

Inca o data, scuzele mele pentru cei ce inca mai vin din cand in cand pe-aici!

Pasii gandului ma duc catre tine. Desi nu inteleg de ce. Nu mai stiu nimic despre cine esti, cum arati. Nu mi-am mai dorit nicicand sa te caut, sa-ti simt urma de parfum pe care alteori o cautam.

Povestea mea m-a intrebat insa zilele trecute, de ce ea nu are un final clar, ca toate povestile. Si abia acum am realizat ca are dreptate. Au trecut aproape 9 ani si chiar daca pare prea dur, “ma uit” in ochii tai prin gandurile mele si ma-ntreb ce mai caut eu in povestea asta. Te-ntreb si pe tine…Ce cauti tu in povestea asta?

Am pastrat o singura imagine si nici macar n-am stiut daca am avut nevoie de ea. Candva am crezut ca n-am sa pierd niciodata privirea aceea. Dar m-am trezit in dimineata asta ca nu mi-o mai aduc aminte. Totul e intr-o ceata prin care nu mai pot patrunde. Gandul meu se indreapta (in sfarsit) catre altcineva. Viata mea s-a construit in jurul altor priviri, altor ganduri si am descoperit ca imi plac alte parfumuri.

Te-am lasat departe si ma inclin in fata timpului ca s-a putut asa. Nu stiu de ce dar mi-am adus brusc aminte ca atunci am rugat Universul sa nu mi te mai scoata in cale niciodata.

Intreaba-ma de ce sunt trista! Astept de 3 ani sa ma intrebi, doar ca tu ma privesti ca pe-o ciudata si-mi spui ca nu mai merge intre noi. Da, asa e, nu mai merge, dar m-ai intrebat vreodata de ce? Ma gandesc ca poate ma crezi tampita…poate ca nici macar nu te intereseaza ca sunt trista. Pleci si vii de ca si cum inafara de obisnuinta nimic nu te mai aduce acasa. Din cand in cand iti mai scapa cate-un zambet si ma intreb cine a reusit sa ti-l smulga. Nu te vad vinovat de nimic. Ma-nvinovatesc in fiece zi doar pe mine. Am uitat sa mai fiu vie si atunci te-am omorat si pe tine. Esec dupa esec. De-asta te-am lasat sa ma uiti. Sa poti pleca fara sa te uiti inapoi. As vrea atat de mult ca drumul sa-ti fie drept…As vrea atat de mult ca drumul meu sa-mi fie drept, incat e inadmisibil cat de usor am acceptat sa se termine.

De ce sunt trista? Pentru ca niciodata nu m-ai intrebat DE CE!

Intre zile firesti si lumi paralele am nevoie de ganduri intermediare. Le caut si le gasesc greu. Dar le gasesc. Desi mi-as dori sa le impartasesc, realizez ca nimeni n-are nevoie de ele. Le astern atunci pe niste foi si le sprijin de altele, in biblioteca secreta. Am adunat ani intregi de ganduri intermediare si din cand in cand le recitesc. Au capatat miros si culoare. Timpul n-a iertat nici macar niste biete foi.

Calculam ieri cati ani sunt de cand el a plecat…Multi si totusi, nu foarte. Revad perfect momentele pe care le credeam demult uitate. E bine, mintea nu-mi joaca inca feste.

Cu TIMPUL, mi-am permis sa ma tocmesc. A fost remiza. Eu am reusit sa-l pacalesc cu cateva frame-uri si el mi-a furat capacitatea de-a ma bucura. A fost un “schimb profitabil”, zic. Pentru cata vreme? Habar n-am. Probabil ca atat cat vrea el. Doar stie cel mai bine sa vanda iluzii perfecte.

Draga de mama mi-a spus intr-o zi ca o sa traiesc 100 de ani. Ce ciudat. E clar ca se referea strict la momentul cand mi se va opri Maria Sa Inima. Ce nu inteleg este cum putem sa ne simtim atat de morti cand inca mai facem: tic-tac?!

Zambesti? Ti-e bine? Nu ma mira. Nici nu m-asteptam sa fie altfel. Poate acum mai bine de 2 ani as fi pariat ca lucrurile stau altfel. Azi nu pot decat sa ma indrept catre ceea ce anticipam demult. Nepasare si…nesiguranta.

Zambesc.

Nici nu e cazul sa fac altceva.

De fapt n-am dreptul sa judec. Ma rostogolesc doar printre propriile ganduri si (inca) sperante. Stie cineva cum e sa zambesti la comanda? Cred ca da. Doar n-oi fi singuraJ. Stie cineva cum e sa numeri orele si minutele lor, doar, doar ar iesi mai putine? Sigur ca stie…Si mai stie cineva de unde incepe si unde se termina un zambet? Hm.

Au trecut multe luni de cand nu mai stiu ce-mi place si ce-mi doresc. Au trecut multe luni de cand n-am mai ras cu pofta. Imbatranesc la fel de urat ca mii si mii de alti oameni. Ma uit in oglinda si observ colturile gurii…expresia ochilor si raceala pe care-o eman. Ma departez de mine si reusesc sa observ drumul care inca se mai deschide in fata mea. E pustiu. Candva asta mi-am dorit. S-a implinit. Si ma-ntreb: e oare mai usor sa mergi pe un drum pustiu decat pe unul aglomerat? Fac pas dupa pas si simt greutatea aerului. Il trag dupa mine si parca e o remorca plina de saci cu cartofi. Altadata mi-as fi dorit sa pot da timpul inapoi. Acum as da orice sa-l dau pe repede inainte. Dar nici macar asta nu merit.

Zambesc. Fals?

Se zice ca e important sa ai cu cine sa impartasesti un zambet. Nu mai cred in povestea asta stupida. Cred insa in faptul ca propriul zambet iti poate umple sufletul. Cred intr-o singuratate bine definita si bine potrivita pe conturul tau. Cred in linistea dinaintea furtunii si in zambetul de dupa ea. Cred in tristete si …infinit. Cred in durerea pe care numai si numai propriile tale decizii ti-o pot aduce. Cred in totul si in nimic.

Zambesc. Zambesc usii pe care am inchis-o si celei pe care ma pregatesc s-o deschid.

Zambeste si tu. O sa-ti para rau!

Incep prin a spune ca sunt inca extrem de impresionata de faptul ca ieri, intrand intr-o mare si scumpa cafenea din Bucuresti, ca sa ma rasfat si eu cu o “decaf”, NU l-am recunoscut pe Van Damme. Da, da, ati citit bine. Jean Claude van Damme. Mi-a a tras atentia de cum am intrat, magaria si prostul gust al unui strain care intreba vanzatoarea “ce mai faci, Felicia?”.  Mai intai in franceza, dupa aia in engleza. Se uita in jur pentru a vedea cine dracu il observa…zambeste. N-am sa uit fata Feliciei, care era consternata si care i-a raspuns sec: “great”. Vazand ca pur si simplu nimeni nu cade in cur la show-ul lui de prost gust si asta pentru ca evident, nimeni nu-l recunostea, Van Damme, isi scoase sapca si ochelarii de soare, cu un gest doar la Hollywood invatat si ne sparge cristalinele cu o freza de tataitza zulufat si roscat. Am intepenit. Chiar era el. Si e mic. Pitic si cu fundul musculos. Vopsit. Gizas. Gretzos. Tricou negru mulat. Lycra. Pantaloni de fash, ca baietii din Berceni. Fuck. Comanda…o tarla de croissante “with margarina”! Se-aseaza la o masa, nu inainte de a iesi oleaca in pragul cafenelei si a imparti niste zambete roscate unei tinere brunete care il roaga, in sfarsit, sa ii dea un autograf pe servetelul care ii era destinat stergerii la gura. Yac. Revine in cafenea, mananca maldarul de croissante, bea cafeaua dintr-o inghititura si,…ce sa vezi,…se ridica si pleaca. Previzibil, nu? Absolut. Doar ca inafara de Felicia- vanzatoarea, nimeni, absolut nimeni, nu a observat ca Van Damme n-a platit. Saraca femeie, a alergat disperata pe strada sa-l prinda pe magnific si sa-l roage sa plateasca ce-a consumat. Nu de alta, dar era o suma considerabila si ar fi insemnat ca ea sa decarteze la salariu. Ce ocazie, domne! Ce ocazie sa-i platesti consumatia lui Van Dame. Sa povestesti nepotilor ca ai facut un asemenea gest pentru cel care poate sa faca sfoara pe DOAR 2 scauneJ)))))))).

E clar, pana si Van Damme e in criza!

Cand brusc totul devine strategie si razboi…din start exista si “cel care pierde”. Recunosc ca niciodata nu mi-a placut sa fiu in postura asta, doar ca viata iti arata la un moment dat, ca nu tine cont de ce-ti place si ce nu. Te pune in situatia respectiva si nu mai ramane decat sa-i faci fata. Bunicul meu imi spunea de mii de ori: “invata sa pierzi, altfel vei fi mancata”. Am inteles asta de curand. Cand durerea momentului m-a coplesit peste poate si mai ales peste orgoliul meu nemasurat. Asta e. Am pierdut.

Trist e faptul ca ramane un semn..o cicatrice de care de cate ori o sa ma “lovesc”, o sa-mi aduca aminte de momentul si de persoanele care faceau parte din viata mea atunci. Iar asta, oricat de mult mi-as dori sa sterg, nu am nicio sansa.

Back to life!

Mi s-a carlandat ultimul neuron..Ce? Nu-ntelegeti ce spun? Nici eu. Cert e ca ieri am primit un plic in cutia de scrisori, cum ca Pulitia Romana m-a amendat pentru ca nu aveam rovigneta. Ceea ce mi-a placut cel mai mult a fost ca aveam atasat de plic un Proces Verbal care era semnat de nenea politistu’ constatator si (aici vine momentul culminant), un MARTOR. Recunosc ca intotdeauna am avut o mare slabiciune pentru martori, mai ales pentru cei inchipuiti care isi lasa semnatura in grija constatatorului. Mai exact, este mai mult decat evident ca nenea martorul este semnat tot de catre nenea politistu’…Prost sa fi sa nu iti dai seama. Sau, ar mai fi o posibilitate: aceea in care amandoi, sunt oarecum retarzi si cam fara scoala. Semnaturile sunt putin mai nereusite decat  ale copilului meu de 11 ani. In fine. Poate sunt carcotasa, sau poate nu. Din cate imi aduc aminte din cunostintele mele generale, stiu ca un Proces Verbal se inmaneaza fix in mana, si pentru el, semnezi. Cum spuneam, Procesul Verbal mai sus numit, era capsat de plicul in care eram instiintata ca am fost amendata in 18 februarie a.c. Ce mi se pare si mai interesant este ca reamintindu-mi cu foarte mare exactitate momentul deplasarii mele, mi-a revenit in cap si faptul ca au fost nu mai putin de 4 locuri in care am cautat sa cumpar rovigneta si …nici gand sa gasesc. Cred ca a fost o perioada in care Pulitzia Romana a dat anunt sa nu se mai comercializeze rovignete, ca sa poata sa-si faca planul la buget. Si nu stiu de ce, dar era sa cad cu scaunul cand am vazut mega-investitia acestora in super-mega-masini.

Poate nu stiti cat e amenda: va informez – 250 roni

Poate nu stiti ca trebuie sa platesc si rovigneta pe care n-am avut-o atunci pentru ca nu am avut de unde sa o iau si pe care trebuie s-o cumpar acum, dupa 8 luni, pe tot anul. Adica – 118 roni.

Faceti voi un calcul!!!!!

Am vrut sa fac o criza de nervi! Dar ce folos? Sa-i ia dracu de cretini…Este inadmisibil. Sa dea dracii aia marii in capul lor de politisti dobitoci. E bestial ca eu nu am cum sa demonstrez ca n-am avut de unde sa iau rovigneta, dar trebuie sa platesc si sa iau de bun un Proces Verbal trimis prin posta si capsat de plicul cu ordinul de plata. Dada, ati citit bine. Intr-o singura foaie  A4, iti este scris si unde te-a prins, ce-ai facut si ordinul de plata, care e facut cu curu’. Trebuie sa citesti de cel putin 3 ori totul, sa te simti apoi cel mai mare infractor si sa te supui. Sa ma suspun, zic. Ca doar suntem o natie de prosti si doar fac si eu parte din ea. Mai mult, trebuie sa trimit dovada platii…

E foarte clar ca traim la…misto!

Ce e azi? Miercuri…Maine ar trebui sa fie joi, dar nu simt ca timpul trece. Am invatat in ultimele 4 luni sa fac totul doar pentru o zi. Pare trist si deprimant, dar nu e. Imi afisez zametul in fiecare dimineata si aparentul dezinteres pentru orice ar putea sa ma doara…si da-i bataie! Ma uit mai atenta la oameni si incerc sa inteleg de unde dracu vine atata indolent, atata lasitate si nu in ultimul rand, atata rautate. Recunosc: m-am schimbat si eu. Mi-am gasit un loc mai “safe” decat pana acum si caut in fiecare moment motive pentru care sa construiesc in continuare ceea ce mi-am dorit. Oare mai conteaza ce ne dorim? Mai sunt oare sanse sa realizam ce vrem? Intrebari retorice…

Simt ca trebuie sa schimb ceva in strategia mea de supravietuire. S-o iau din nou de la capat si sa ma incred din nou in mine. Mi-am impartit incredera in  ultimii 3 ani si-am investit mai mult in altcineva decat in propria forta. M-am sprijinit oarecum pe ceva ce nu era real. Ceva ce doar crea o aparenta imbatatoare si parea ca da forma si sens unui univers. Am gresit..Gresim cu totii. Si cateodata ne impotmolim exact la mal. Atribuim altora puteri supranaturale si uitam ca doar noi suntem cei ce de fapt le detinem.