Vor sari Domnii mai intai! Apoi, Doamnele! Sa-i lasam sa sara si sa nu ne panicam. E o reactie absolut fireasca de bucurie

Mergeam alaturi de umarul tau. Te priveam in gand si imi venea sa zambesc pentru ca aveam mereu aceeasi senzatie atunci cand eram unul langa altul. Unul langa altul…
Si m-am trezit cu ecoul acela in cap: “unul langa altul…” Ce-o fi vrut sa-nsemne? Sigur ca as fi cel putin proasta sa nu pot intelege mot-a-mot. Si totusi, de ce era asa important in mintea mea? E ceva ce-mi scapa. Ma imbrac in graba, ies pe strada si realizez dupa cativa pasi ca nu e nimeni langa mine, iar eu nu merg alaturi de umarul nimanui. Hmmm, o dorinta ascunsa. O tandrete nebanuita ma cuprinde si stiu ca daca langa mine ar fi el, as intinde mana usor sa-l apuc de brat. Mda…dar nu e! Senzatia de siguranta e diminuata mult de absenta unui “el”? Cred ca acum, da! Ce neplacut. Stiam altceva despre mine. Dependenta de feelinguri pozitive intotdeauna m-a dezechilibrat intru-catva. Atasament? De ce-as avea nevoie? Obisnuinta apoi? God, fug de chestia asta de cand ma stiu. Moartea pasiunii. Ha! Pasiune! Pericol si la un moment dat aroganta si agresivitate. Neputinta de exprimare si joc de-a fatze-ascunselea. Copilarie si nu ma-ntorc acolo pentru ca..Da, pur si simplu pentru ca!

Coloane. Drepte. Multe. Lumina isi face loc printre caramizi si blocuri de piatra. Totul pare atat de rece…doar ca “bruma” de raze ce scapa din Stea reusesc sa-mi mangaie umerii si o parte din obrazul drept.
Un taram blestemat de multi. Dar eu ma simt bine acolo. Cateodata fug catre el ca sa pot asculta vantul. Alteori imi place sa m-ascund in spatele cate unei coloane si ma simt protejata. Azi mi-a fost teama ca a disparut. Ma lasasera puterile in ultima vreme si nu mai reuseam sa ajung. Dar azi,…m-am trezit acolo. Inca e umezeala si primavara se chinuie sa-si faca loc. E mai greu. Se lupta cu munti de pietre. Cu o constructie pe care nimeni n-o mai vrea si care s-a obisnuit a fi a nimanui.
Singura si mandra! Pare o femeie orgolioasa care a renuntat la tandrete si oglinzi. A uitat ce-nseamna duiosia si privirea incarcata de dragoste. O femeie care in fiecare dimineata isi imbraca straie ispititoare, dar care pe dedesubt poarte 3 randuri de armuri. A fost candva o Domnita…A avut candva parul lung si blond si flori ce stateau agatate in el. Zambea candva. A ales un drum rece, cu prea multe urcusuri si coborasuri si acum a obosit. Ma uit in ochii “ei” si povestea continua…

Am citit asta undeva ca pe-o “teorema”. Mi s-a parut cel putin bizar ca pana acum nu m-am gandit la asa ceva. Dar in acelasi timp m-a lovit in moalele capului si putin in plexul solar pentru ca am realizat ca asa este. De la un moment dat incolo, fericirea devine o indatorire de baza a vietii noastre, desi ea este, fara doar si poate, o marca inregistrata. Stiu ca asta e minunat, pentru ca un foarte mare procent al acestui glob traieste doar pentru “marcile inregistrate”. Toate bune pana aici. Ce ne facem totusi cu procentul ala mic care nu numai ca nu traieste pentru asa ceva, dar nu si-ar putea permite asta in veci pururi. (desigur, una din intrebarile retorice)!
Am avut o revelatie cand mi-am adus aminte de momentul in care mi-am vazut prima data copilul la fatza. Atunci am realizat pt cateva secunde ca prima mea indatorire este ca din acel moment sa fiu permanent fericita pentru ca omuletzul ala minuscul sa fie la fel. Recunosc, nu mi-a iesit faza asta. Poate de-asta, din cand in cand se uita foarte atent la mine si ma-ntreaba: mami, de ce esti trista?
Tristetea face si ea parte din noi, dar nu va deveni niciodata o indatorire.
In orice caz fericirea nu se prescrie. Dac-am putea sa mergem la doctorul de familie sa-i dam o spaga si sa reusim sa ne tinem de reteta cu fericirea, ar fi de vis. Visul cica poate deveni realitate. Dar pana sa se-ntample asta, eu zic sa…

Hai sa ne spalam chilotii in public. Doar se poarta. Majoritatea au facut o arta din asta. De ce sa nu incercam si noi, astia care inca suntem discreti? Doar e loc pentru toata lumea. Si zic: hai sa ne scuipam, sa ne balacarim, sa ne injuram ca la usa cortului si sa strangem cat mai multe “like-uri”. Sa-I masuram “socoteala” iubitului, sau “adancimea” iubitei si sa le punem la vedere. Apoi sa provocam cearta conjugala si sa dam cu ea in populatie. Nu de alta, dar asa avem sansa sa facem impacarea mai dulce.. Pentru ca daca nu ne integram si noi in absolut, suntem pierduti. Si-asa nimeni nu mai da doi bani pe noi. TIGANIA E DE VALOARE, CORTURILE NE LIPSESC.
Chiar ma gandeam ca daca ma straduiesc putin, o sa pot sa ma mut la cort. Nu mai platesc intretinerea (care “by the way”, mi-a rupt sufletul in mii de bucati), nu mai am permanent un sef – administratorul, nu ma mai poate inunda vecina de deasupra si nici macar nu trebuie sa mai trag apa la buda, sau sa spal wc-ul. Cort sa fie. Acu’ mai am o mica problema! Stie cineva un cort liber???

Ce te poate salva atunci cand te simti pierdut? Cine te poate salva? Cautam salvatori si cateodata chiar si salvamari…Asta ar suna bine ca anunt la matrimoniale: “caut salvamar, constitutie atletica, experienta minim 10 ani, rog seriozitate..bla, bla, bla!” AMUZANT. Stiu. Dar total nefolositor si eronat. Nu exista nimeni care sa ne salveze. Cica permanent, salvarea e in noi. O sa ma injurati, dar pana si asta mi se pare amuzant. Suntem oricum pierduti din momentul in care ne nastem. Luptam pentru inchipuirile noastre si pentru sperante desarte. Suntem victimele propriilor proiectii spre viitor si implicit spre o viata mai buna. Doar ca a dracu viata are un final si culmea, niciodata asa cum vrem noi. Asteptam in fiecare zi sa dea peste noi marea cu sarea si sa ne bucuram de ceea ce oricum nu putem lua cu noi pe lumea cealalta.
Who’s gonna save me now!?

E plin de buze everywhere I go. Buze din ce in ce mai umflate si mai groase, mai iesite din matca si mai roz. Da, stiu, toate avem fanta roz, da’ si buzele acu’? Ti-e si greata. Stiam ca femeia in general e proasta. Mai ales femeia secolului 21. Dar in ultima vreme urla prostia prin buze, buci si tzatze siliconate. Oriunde te uiti este imposibil ca din 10 femei, cel putin 8 sa nu fie tunate. Am inceput sa ma intreb cum mama dracului s-a impamantenit vorba aia ca “romanii nu au bani”! Sunt din ce in ce mai sigura ca 90% dintre femei isi fac imprumut la banca doar pentru “imbunatatiri” capitale. O sa ajungem o natie de vite care au cazut prada trendului stupid. Si-apoi, zau, ce se-ntampla cu barbatii? Sunt chiar asa incantati de manutele lor care ating si framanta atata silicon? Guritzele lor baloase care se delecteaza cu sfarcuri hacuite doar ca pe-acolo sa fie infundate cateo punga, mai mica, sau mai mare de plastic bashit…??! Cum dracu sa lingi o pereche de buze cu care mai bine incerci sa-ti desfunzi wc-ul, sau, de ce nu, canalizarea intregii strazi?
Recunosc, sunt cazuta in limba dupa naturalete. Dupa minunile pe care le face natura cu noi. Dupa tzatze mici si buze normale. Dupa celulita fireasca ce cateodata, si daca suntem niste scobitori, isi face aparitia, pentru ca asa e normal pe lumea asta. Dupa o piele care e normal ca pe ici, pe colo, sa se lase, pentru ca da, imbatranim. Si da, mi-e din ce in ce mai greata de femeile obsedate de varsta lor si de faptul ca mai bine nu mai mananca nici macar cateo gura de aer ca nu cumva sa li se puna pe vreo buca. Sa fie la voi acolo, fetelor. Ma rog ca intr-o buna zi, prostia sa inceapa sa doara, ca sa va privesc cum va tavaliti pe strazi. Habar n-aveti ce inseamna frumusete cu adevarat!

Dumnezeu…mda. Subiect care normal n-ar trebui sa fie discutat la modul asta. O data pentru ca fiecare dintre noi are credinta lui, care poate fi mai mult, sau mai putin explicata; si in al doilea rand pentru ca fiecare Dumnezeu reprezinta altceva. Dar daca el exista, sub o forma sau alta, e clar ca atunci cand el a facut lumea asta,a aranjat totul cumva. Si-mi imaginez treaba asta uitandu-ma la cum ne oranduim fiecare casa. Sa nu uitam insa, ca din cand in cand mai si “mutam” lucrurile carora candva le stabiliseram un anume loc. Si poate hai, ca subiectul cu lucrurile poate sa treaca mai neobservat…Insa felul in care “mutam” existenta persoanelor in vietile noastre, e mai complicat. Ne permitem sa oranduim..inainte sa intrebam, inainte sa gandim si inainte sa ne imaginam cam cum va fi dupa…Ceea ce candva Dumnezeu a lasat sa fie asa, noi consideram azi ca nu ne “coafeaza”. Suntem atotstiutori si atotputernici si in orice caz MEGA-INCONSTIENTI. Si poate pentru ca v-ati intrebat cateodata “de ce mi se-ntampla mie asta?”, sau “de ce platesc eu pentru nu-stiu-ce?”, cam asta ar fi raspunsul. Pentru ca avem coaie sa schimbam oranduiala cuiva care cu siguranta ca stia mai bine decat noi ce face.
Enjoy your life and Free your mind!

Citeam undeva ca “o zi perfecta este aceea in care cineva reuseste sa faca ceva placut sufletului”. Doamne cata filozofie de bun gust. Ma trec fiorii…mi se carlandeaza mintea de atat filozofie si zau ca nu reusesc deloc sa inteleg cum dracu noi, astia mai blonzi, nu reusim sa avem zile d-astea perfecte. Chestia asta mi-a adus aminte de-un personaj extrem de levitant, de pacifist si de alaturea cu drumul, pe care l-am intalnit in urma cu ceva ani intr-un loc care nu facea deloc “priza” cu persoana respectiva. O tanti care nu manca niciun fel de carne de vreo 50 de vieti, care era permanent fericita, cu un zambet tamp pe figura si care poza in bunatatea si perfectiunea intruchipata. Sa fiu a naibii daca nu m-a scos din minti inca din primele secunde. Am incercat din rasputeri sa o inteleg si mai ales sa incerc sa “traiesc” cum o facea ea. Si in fiecare zi imi promiteam ca voi fi mai buna, mai buna si mai buna, pana la perfectiunea aceea care ar fi reusit sa ma tampeasca definitiv si sa pot sa ma integrez si eu in spirala lui nea caisa ala, de le dadea prostilor sa bea pishat si ii spala pe creier. Pacat insa ca latura mea masculina nu m-a lasat deloc sa o iau pe cararea placerii sufletesti. Si am ramas o insensibila, o acritura si, cel mai grav, o incapabila de a intelege subtilitatile si extrasenzorialul acestor “invatati” ai vremii.
Mai mult decat atat, dupa ceva vreme, am avut un mare soc, afland ca persoana cu pricina era o imputita si o ingalata sinistra…Isi crestea copiii in stil hipiot. Un stil hipiot pe care eu cel putin, nu-l intalnisem de fel la parintii mei care mancasera pe paine curentul cu pricina si nici vorba sa ne creasca in aceeasi camera cu gandacii. Iar mama, care ce-i drept e filozoafa pe bune, nu mi-a dat sa beau pipi niciodata si nici nu m-a calauzit catre vreo spirala. Dar deh, cica filozofii societatii de astazi asa sunt. Si stiu cel mai bine cum sa-ti faci o zi perfecta. Ce nu ne spun ei, e ce e placut sufletului. Ca este evident ca stiu mai bine decat fiecare dintre noi.

Zilele trecute citeam un prieten care deodata, intr-un context haios mi-a spus: asta e legea(nu stiu cui!), tot ce se umfla se si dezumfla. Ca dovada ca habar n-am legile fizicii, mecanicii sau legile vietii dupa care multi se ghideaza si unii chiar fac performanta, mi-a sunat doar ca o idée bestial de exploatat in cateva randuri pe un amarat de blog ca al meu. So…Let’s do it, dar nu Romania, vorba celor care inca mai cred in campanii generoase.
Sa ma-ntorc la verbele A se UMFLA si A se DEZUMFLA!
EU ma UMFLU, TU te..EA, EL se…si asa mai departe. Si nu stiu de ce naiba, brusc, am avut in fatza ochilor o burta de gravida. Doua imagini: in stanga – BEFORE, in dreapta (logic) – AFTER! E clar, tot ce se umfla, se dezumfla. Apoi mi-am aruncat privirea catre degetul meu de la mana, care cu cateva zile in urma, fusese devorat de catre un paianjen lihnit de foame. Cum m-as fi putut supara pe o asemenea vietate neinsemnata si mai ales ca eu ma delectam cu un somn adanc si odihnitor. Daca i-a fost foame…a mancat. Se stie doar: am un sange atat de dulce ca niciun tzantzar anofel n-ar indrazni sa se otraveasca. Cu gandul ca paianjenul si-a gasit sfarsitul otravindu-se cu sangele meu, am zis: nu-i bai, ce se umfla, se si dezumfla! Nu?
Si totusi, daca se intampla vreo neintamplata si legea asta nu mai functioneaza? Daca intr-o zi ne umflam si…si…nu ne mai dezumflam?