“What do you want from me?”
[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=td2FjC7aaAU&annotation_id=annotation_825471&feature=iv]
Cateodata cunoastem un suflet si ne intrebam oare ce vrea de la noi? Ne uitam la el si avem senzatia ca ne vedem pe noi..cu bune, cu rele..Ce vrea de la noi? Poate nimic, poate totul. Poate ne cauta de mai multe vieti. Poate ca nu a parut decat pentru a vedea mai clar cine suntem. Poate ca noi am aparut in viata lui doar pentru ca el sa inteleaga ca mai poate iubi, ca nu e singurul “mort” in propria carapace.
“Ce vrei de la mine?
Viata mea nu-mi mai apartine demult.”
Cu toate astea, brusc realizezi ca dupa atata timp in care nu mai simteai ca aparti cuiva, nu-ti mai gaseai apartenenta, totusi, s-a schimbat ceva. Dar e…imposibil!!! Si asta doar pentru ca e o alta viata impotriva a ceea ce ti-ai dori.
Cautam imposibilul, asta mi-e clar. Niciodata nu alegem calea usoara. Si asta pentru ca nu intelegem ca oricum suntem niste simpli condamnati la IMPOSIBILUL universal. Si asa, mai descoperim o rana. Rani pe care alegem sa ni le facem singuri si de care-i acuzam pe cei ce ne sunt alaturi. “Impotentele” noastre nu sunt din cauza celorlalti, ci doar din cauza noastra. Lasati sufletele ce va “aleg” sa va “arate” ceea ce au de aratat. Invatati ca ele sunt niste daruri, chiar daca uneori doare mai tare decat vi se pare ca puteti duce. Oftati, invatati sa oftati, sufletele noastre mai au nevoie si de asta! Lasati sa curga lacrimile pe obraz, nu suntem din piatra…si poate ca undeva, pentru cineva, acele lacrimi sunt o bucurie. Bucuria imensa ca ele sunt impartasite. Nu doar bucuriile se impartasesc pe lumea asta, ci si tristetile.
“I think you could save my life”…
Singurul punct de reper luat ar trebui sa fie propria constiinta, etaloanele stabilite de altii sunt praf pentru simplu motiv ca nu sunt obiective, sunt influientate de stimuli externi ca simpatia, invidia, dragostea sau ura.
) . Nu incerca sa te schimbi, chiar n’are rost pentru ca cine te place te place si asa cum esti, nimeni pe lumea asta nu e Alexandra, nimeni nu traieste in locul tau si atata vreme cat ghetele tale sunt prea mici sau prea mari pentru cei care te judeca sau condamna pentru deciziile tale sa le poata purta parerea lor cu siguranta conteaza doar ca statistica, nesemnificativa. In alta ordine de idei ce se intampla in intimitatea dintre tine si propria ta constiinta e doar problema ta, in conditiile in care alegi sa plangi ea e singura la parerea careia ar trebui sa te raportezi pentru ca usor NICIODATA n’are sa fie.Nu cred ca noi oamenii stim sa alegem calea usoara, suntem prea dependenti de ceea ce se numeste Chin Emotional,un fel de automutilare a propriului EU. La unii asta se manifesta ca o tendinta maladiva de autodistrugere as zice, probabil asta e forma in care emotionalul ne pedepseste pentru deciziile luate de constiinta care’i fac rau. Altfel..
Daca ar fi sa’mi caut raspunsuri personal n’as fi dur cu mine, au altii grija sa ma infiereze, cu patima as zice chiar
Zambeste, maine poate fi mai rau
nimeni pe lumea asta nu poate cataloga sentimentele.
prea multa analiza din partea omului. sentimentele sunt libere, le stopam noi cu prostia noastra. a lasa “frau liber” tuturor situatiilor, nici asa! nu e 100% tot stopam si acolo ceva. tu stii cel mai bine draga Alexandra, ca viata te poarta unde vrea ea, nu unde vrei tu. daca ti-e dat sa cunosti pe cineva, sa te atasezi, nu inseamna nimic urat, inseamna ca inca traiesti si viata te iubeste. iubeste-o si tu pe ea, e frumoasa, daca stim sa o traim…
Exact la asta ma gandeam zilele astea dupa ce am terminat de citit “Adam si Eva” de L. Rebreanu…oare in toate vietile anterioare cautam acest suflet pereche? si daca il intalnim de ce il lasam sa plece? oricum cred, ca aceeasi cale as alege si aceleasi greseli as face oricate vieti as trai
Ma gandesc ca acele suflete care ne cauta pe noi, sunt chiar acele sufletele de care avem noi nevoie. Si noi venim la ele pentru ca ele au nevoie de noi. Suntem cumva conectati intre noi. Asa cum un copil are nevoie de mama sa, si mama de copil.
Am dat de Lynx nu chiar din greseala, dar ma gandesc ca poate am vrut unul ca Lost, de la care sa invat ceva, de un Mario care sa ma sustina, si de un Tepes care sa-mi dea 2-3 palme, sa ma trezeasca atunci cand cred ca totul e pierdut. Am avut nevoie de ei intr-un fel care nu-l pot descrie in cuvinte, poate doar printr-un zambet larg de multumire. Si va multumesc ca v-am intalnit. Cred ca nimic nu este intamplator, si poate intr-o zi am sa va pot ajuta si eu, cu ceva.
Stiu doar ca atunci cand nu ai, incepi sa cauti si de cele mai multe ori gasesti. Dar trebuie sa vrei sa cauti mult..