Vroiam ca astazi sa scriu despre cat de cu nervii m-a facut zapada….parlamentarii si posturile tv.
O sa fiti uimiti, m-am razgandit grav. Vreau sa scriu despre visele altora, pe care mai degraba suntem dispusi sa le indeplinim, decat propriile noastre vise. De ce oare?
O sa va intrebati de ce ma obsedeaza atat de tare in ultima vreme treaba asta cu “visele / visurile”. Cel mai la indemana raspuns este: pentru ca de vreo jumate de an incoace, visez foarte mult. Sincer, ma sperie. Nu mi-aduc aminte sa fi visat atat de des si de mult. Poate de-asta mi s-a si incurcat viata atat de rau. Stop. Fara incurcaturi azi. Fara povesti despre incurcaturi si aduceri aminte. Fara aducerea trecutului in prezent. Fara oameni si lucruri care au devenit trecuti si trecute. Nici macar despre speranta nu vreau sa vorbesc. Am tot timpul, doar se spune ca ea moare ultima, nu?
Visez la nimic si la totul. Unde sunt oare visele de altadata? Simple si atat de concise, in urma carora puteai sa trasezi clar ce urmeaza sa faci…
Ma trezesc dimineata si realizez ca am uitat o gramada de detalii ce cu o zi inainte ma ajutasera sa mai fac un pas ce-mi dadea senzatia ca am un oarecare echilibru. Am spus bine: senzatia. Altfel, nu le-as fi uitat. Sau poate le-am uitat pentru ca erau doar sub forma unui vis? O inchipuire sau o manifestare a subconstientului? Cine poate stii?
As vrea sa invat sa ma trezesc fara regrete…
Fara amintitri care dorsi fara intrebari retorice sau existentiale…
Ce facem insa cu visele celorlalti? Pentru ca este cat se poate de evident ca pe ale noastre le transformam in realitate…niciodata. Una-doua, facem pe Mos Craciun si ne dam peste cap pana indeplinim visele celor din jur. De ce? De ce mereu e mai simplu sa facem pentru altii? De ce oricat de complicat ar fi gasim solutii pentru oricine altcineva, dar nu pentru noi…? Si cu toate astea suntem mereu numiti “egoisti”?!
Daca as face o lista cu visele mele in care am crezut si pentru care am facut ceva si evident, ale altora…ar fi amuzant. Nu mi-aduc aminte sa-mi fi dus vreunul pana la capat. Deprimant, nu?